Povestea unei învingătoare: „Trebuia să trăiesc pentru copilul meu.”

Adriana Doboş avea doar 35 de ani când a primit diagnosticul de cancer de sân. A urmat apoi un carusel de trăiri, dar s-a ambiţionat să lupte. Cu gândul la fiul ei, la familie și la prieteni, a reușit să ajungă pe lista pacienţilor consideraţi vindecaţi. Iată prin ce a trecut.

La 7 ani după ce-a fost diagnosticată cu cancer de sân, Adriana Doboş reuşeşte să vorbească despre boala ei cu mult calm. S-a îndârjit să depăşească acest obstacol ca să-şi poată vedea copilul crescând. Acum ea are 42 de ani, este trainer de limbi străine, traducător și se pregăteşte pentru o carieră de scriitor. Se destinde adesea citind, dar o relaxează şi grădinăritul ori fotografia. A învăţat să-şi găsească echilibrul după ce-a trecut printr-un calvar la 35 de ani.

Adriana a povestit pentru Aegon cum a descoperit că ceva e în neregulă cu ea şi cât de complexe sunt stările prin care trece un pacient oncologic.

Care au fost primele semne care ți-au dat de gândit și te-au făcut să înțelegi că trebuie să apelezi la un medic?
Nu au fost niște semne anume. Mai degrabă o suită de simptome în cascadă, care s-au succedat pe parcursul unei perioade de aproximativ un an. Doar că ele au fost mascate, întrucâtva, de o stare ușor depresivă, generată de anumite schimbări greu de "digerat", survenite în viața mea într-un răstimp destul de scurt.

Vorbind la concret, am pus întreaga simptomatologie pe seama oboselii cronice și a depresiei care, totuși, la un moment dat, nu au mai explicat alte semnale precum: scăderea drastică în greutate, starea de permanentă debilitate, lipsa de concentrare, și, chiar în lunile premergătoare diagnosticului, episoade febrile cu temperatură de 40 de grade și transpirații reci, fără nicio cauză aparentă. Așa am ajuns, în repetate rânduri, la camera de gardă de la urgențe, însă, de fiecare dată, diagnosticul a fost incert: ba o posibilă infecție urinară, ba surmenaj cu hipotensiune, ba cistită.

În tot acest timp, ȘTIAM că ceva nu e în regulă cu mine, doar că nu bănuiam ce, mai ales că, din punct de vedere al sănătății fizice, am fost întotdeauna o persoană responsabilă și prevăzătoare și am mers periodic la controalele de rutină. În plus, nu am în familie istoric de patologii oncologice de niciun fel.

În cele din urmă, într-un impuls pe care acum îl consider providențial și salvator, într-o după-amiază de martie, m-am gândit pur și simplu, ieșind de la duș, că acela ar putea fi un moment potrivit să îmi palpez sânii. A fost o decizie abruptă pe care nu mi-o explic altfel decât, poate, prin prisma faptului că de o lună trecusem de acel prag de 35 de ani, considerat, psihologic și statistic, definitoriu în ceea ce privește incidența diagnosticului de cancer mamar la femei.

Și acolo era: un nodul pe care îl simțeam bine, nedureros, în sânul drept. Am înghețat. Am continuat însă să îmi verific și celălalt sân. Din fericire, era un singur nodul. La un singur sân. Din nefericire, era un nodul suficient de mare, cât o nucă, pe care îl puteam simți chiar și eu, un biet profan într-ale medicinei. Și tot din nefericire, nu aveam nicio idee de câți alți noduli ar mai fi putut să fie acolo, pe care nu-i puteam palpa. Și AM ȘTIUT că nu e un nodul pe care să-l ignor. AM ȘTIUT că nu sunt bine.

Poți să descrii cum a fost momentul în care ai primit confirmarea diagnosticului?
Nu sunt sigură că aș putea vreodată descrie în cuvinte, pe de-a-ntregul, momentul. Fracțiunile acelea de secunde, succesiunea de minute cu valoare de eternitate... timpul se comprimă și se dilată deodată, iar explicațiile medicului ajung la tine ca printr-o pâclă densă.

"Da, este un nodul. Da, este vascularizat. Da, este malign. Da, din fericire, din ceea ce vedem noi, pe mamografie, este in situ. Da, din fericire, nu pare nici invaziv, nici agresiv. Da, trebuie să vă adresați unui oncolog pentru îndrumare și plan terapeutic. Da, este nevoie de biopsie. Da, trebuie să acționați repede. Nu, nu mai sunt și alți noduli."

Și, dincolo de "da" și „nu", dincolo de cei o mie de termeni medicali pe care nu i-am auzit în viața mea până atunci, dincolo de ușile cabinetului de imagistică medicală unde am avut prima confirmare a calamității cu valoare de sentință care putea să-mi curme viața, am rămas în cele din urmă singură, doar eu și gândul paralizant: "O să mor. O să mor și copilul meu rămâne fără mamă."

Nu mai țin minte exact cum am ajuns până la locul unde îmi era parcată mașina. Știu că ceasul de la mână arăta 9:00 dimineața. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e soneria telefonului: "Mami, unde ești? Nu te văd." Vocea copilului meu a fost reperul care m-a reconectat cu realitatea. Era ora 12:00 și ar fi trebuit să-l iau de la școală. Ce s-a întâmplat cu mine între 9:00 și 12:00? Nici acum nu știu.

Ce tip de tratament ai urmat?
În urma biopsiei și a altor analize specifice, medicul oncolog a decis că, fiind vorba de un carcinom mamar in situ, fără răspândire ganglionară și într-un stadiu relativ incipient, plus, bineînțeles, alte caracteristici specifice pe care numai un specialist le poate determina pe baza unei evaluări individuale a cazului, intervenția chirurgicală era de primă elecție. Urma ca apoi, în funcție de particularitățile constatate în urma analizei anatomo-patologice a nodulului extirpat, cazul meu să fie discutat într-o comisie medicală în vederea alegerii celui mai potrivit plan terapeutic.

În 11 iunie s-a efectuat mastectomia sânului bolnav. Nu am avut nicio îndoială că acesta era drumul de urmat. Nu am avut niciun regret că, de fapt, urma o mutilare a propriului corp. Tot ceea ce conta era să tai sânul jos. Voiam să dispară. Nodulul. Și sânul, dacă altfel nu se putea, dar trebuiau să dispară. Iar eu trebuia să trăiesc. Pentru copilul meu trebuia să trăiesc. Și o puteam face și cu un singur sân. Puteam să o fac la fel de bine și fără ambii, dacă ar fi fost nevoie. Și fără o mână sau un picior, fără un ochi sau un plămân. Puteam fi dezmembrată în oricâte bucăți, dar TREBUIA să trăiesc pentru el.

Recuperarea mobilității brațului operat a fost dureroasă și grea. Optasem și pentru vidarea axilei. Urma să lupt să mă fac bine. Pas cu pas. Zi după zi. Așa am aflat, literalmente, de unde provine de fapt expresia „a trăi de pe o zi pe alta." Era riscant să mă hazardez în viitor, fie el și apropiat. Trăiam periculos, dar sigur emoțional, în ecuația: "dacă azi..., atunci mâine..." pe care o ridicasem, în mintea mea, la rang de axus mundi.

Rezultatele de la anatomo-patologie au fost încurajatoare, chiar bune în opinia specialiștilor obișnuiți, probabil, cu ce e mai rău. Și totuși, comisia oncologică a recomandat, post-operator, o cură de chimioterapie, dată fiind vârsta mea tânără, dar și pentru a exclude riscul de recidivă. Eram pregătită. Psihologic, pregătită și convinsă că am în continuare de luptat doar încă puțin ca să fiu, din nou și pe deplin, sănătoasă.

Nu, nu am beneficiat de consiliere psihologică. Nimeni, în niciun moment nu s-a oprit o secundă să mă întrebe cum sunt psihic. Cum sunt, cum mă descurc, cum fac față stresului sau cum o să fac față, singură cu un copil, unui tratament de chimioterapie de şase luni. Nimeni, nicio autoritate medicală, nicio clipă, nu mi-a recomandat consiliere psihologică.

Şase luni de chimioterapie. Suportabile au fost primele trei. De la a treia încolo, viața mi s-a desfășurat între două lumi paralele: spital, așteptare, consult, analize de sânge, așteptare, perfuzii, rău, greață, dureri atroce de cap, ochi, mușchi, piele, suflet. O zi, două, trei poate, ceva mai bine - normalitate. Apoi, din nou: spital, așteptare, consult, analize de sânge, așteptare, perfuzii, rău, greață, dureri...

Din a patra lună, după fiecare perfuzie, mergeam prin casă ținându-mă de pereți. Îmi priveam copilul dormind nopțile, cu orele! Dimineața, eram gata să iau tortura de la capăt. În oglindă, nici că mai observam pungile vineții de sub ochii umflați de plâns, smocurile de păr lipsă, șanțurile adânci de pe brațele unde altădată erau frumos așezate niște vene fine și sinuoase. Mă încăpățânam cu obstinație să-mi pun fondul de ten, rujul și zâmbetul din dotare pe fața deformată de otrava galbenă. Fiecare bolnav oncologic vă va spune că are otrava lui, colorată diferit de a celorlalți: unii roșie, alții galbenă, alții albă. Folclorul zice că cea roșie ar fi cel mai greu de suportat. Ȋn realitate însă, e aceeași hidră cu mai multe capete, la fel de ucigătoare.

Pentru ultima perfuzie nici nu-mi mai amintesc exact cum de am ajuns până la clinică. Știu doar că nu mai voiam să merg. Nu mai puteam să merg. Nici nu am ieșit bine pe ușa casei, și-am început să simt cum starea de rău fizic mă cuprinde deja până la paralizie. "Hai, Adriana, hai că poți! E ultima, ultima perfuzie și ești liberă!"

Cum au fost afectate fizicul și psihicul tău de tratamentul pe care l-ai urmat?
Urmările fizice sunt cele mai evidente, însă, pentru mine, nu și cele mai devastatoare. Întâi, am rămas fără un sân. Ok, tolerabil. Apoi, în urma reconstrucției, performată la un an după mastectomie, s-au adăugat noi cicatrici derivate din însăși metoda chirurgicală folosită. Practic, am cicatrici transversale pe jumătate din partea superioară a corpului. Nici ele nu mă deranjează. Sunt un reminder al faptului că am avut o bătălie de dus și am ieșit învingătoare. De data asta. Dar lupta rămâne, e pe viață și o pot duce doar dacă voi continua să îmi păstrez mintea limpede.

În rest, tot din punct de vedere fizic, funcționez la jumătate din capacitatea la care știu că aș fi putut funcționa în condiții normale. După chimioterapie, sunt unele sechele care rămân ani buni, iar altele care nu te mai părăsesc niciodată. Eu am rămas cu o lentoare în mișcări și în gândire pe care încerc să le combat permanent, cu un soi de oboseală a întregului corp, genul de senzație că în fiecare zi alerg la maraton. Și am mai rămas și cu capacitatea de a memora lucruri, mai ales pe termen scurt, afectată. Imediat după chimio, spre exemplu, dacă priveam un pahar, puteam să recunosc obiectul, știam exact la ce și cum pot să îl folosesc, însă eram incapabilă să îl numesc, ca și cum cuvântul "pahar" nu ar fi făcut niciodată parte din vocabularul meu uzual.

Și sunt doar câteva dintr-o lungă listă de probleme cu care se confruntă supraviețuitorii unei patologii oncologice, pentru că după un astfel de drum un pacient oncologic va rămâne mereu un pacient oncologic. Da, trebuie și poate să se reintegreze în societate, dar niciodată nu o va face ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aici nu poți spune: Punct și de la capăt. De la care capăt? Pentru noi, cei cu la fel de multe răni pe dinăuntru precum cele de pe dinafară, e capătul firului de ață.

Iar despre cum a fost afectat psihicul meu....Cred că la întrebarea asta cel mai bine ar putea răspunde cei apropiați mie, familia, prietenii, colegii, cei care au cunoscut-o pe Adriana de dinainte, au susținut-o pe Adriana din timpul și o suportă încă pe Adriana de după calvar. Pot spune doar că au fost și sunt zile în care firul de ață îmi pare mai firav și zile în care îmi pare mai gros, zile în care simt că ar putea fi destul de lung încât să-mi leagăn pe genunchi nepoții și zile în care mă rog să nu fie mai scurt de momentul în care să-mi conduc copilul la altar.

Cum ai resimțit tu, o femeie tânără, această boală? Dar familia ta?
Familia mea, la momentul respectiv, era formată din două coordonate vitale: mama și copilul meu. Pe amândoi, de aș fi putut, i-aș fi trimis într-o vacanță lungă, lipsită de griji, pe o insulă pustie, complet ruptă de lume și i-aș fi adus înapoi doar când totul se va fi terminat și-aș fi fost din nou bine.

Mama m-a surprins enorm reacționând cerebral, cu un calm plin de căldură și iubire protectoare, menținându-mă conectată în permanență la normalitatea lumii aflată de cealaltă parte a sufletului meu suferind. În sufletul ei, în schimb, toate stihiile pământului se izbeau de porțile conștientului în agonie. Mă veghea, crezând că dorm, lângă patul de spital. Nu dormeam. O surprindeam privind pierdută înspre un orizont pe care și eu îl simțeam la fel de amenințător. Și sufletul mă durea pentru ea infinit mai mult decât o făceau rănile de pe trup!

Copilul meu avea pe atunci 7 ani. Era destul de mare încât să perceapă că ceva serios se întâmplă și totuși încă prea mic să înțeleagă și ce. Cu intuiția aceea de mamă care rareori dă greș, mi-a fost clar ca trebuie să-i explic pe înțelesul lui și cu tot calmul din lume că mama va merge la doctor, va face o operație la sân, dar apoi totul va fi bine. M-a întrebat dacă dentistul o să-mi scoată sânul pentru că are carii. Uluitor cum găsesc copiii cele mai firești și logice explicații! Și o fac și în cele mai potrivite metafore!

În ce fel te-a afectat această boală din punct de vedere financiar?
Din punctul de vedere al asigurărilor de sănătate, pacientul oncologic beneficiază de investigații, proceduri și tratamente medicale complet gratuite. Conform legii. Și în teorie. Pentru că, în practică, lucrurile stau complet diferit.

Pentru pacienții oncologici, timpul e cel mai mare dușman. Fiecare secundă, fiecare minut pierdut pe lungul drum dintre investigațiile pentru stabilirea diagnosticului exact și până la decizia tratamentului de urmat, e o cursă contra cronometru cu moartea. Or, tocmai această variabilă, timpul, e un lux pe care sistemul asigurărilor de sănătate la stat nu ți-l oferă. Ca să-ți faci o mamografie decontată de stat trebuie să aștepți, în cel mai bun caz, câteva săptămâni, dacă nu chiar luni. Ca să ți se facă o biopsie aștepți din nou, cam tot atât. Când, în sfârșit, ești programată la biopsie, afli că nu au ac trocar și că, dacă încă vrei să nu pierzi programarea, trebuie să faci rost de unul, bineînțeles, contracost. De unde? De unde oi știi. Sau de unde găsești.

În urma biopsiei, ți se spune și că e necesar ca medicul specialist să afle dacă cancerul tău e HER negativ sau pozitiv. Habar n-ai ce-i aia. Nu se complică nimeni să-ți explice. Nu e timp pentru asta și nu e sigur nici că ai putea să înțelegi. Ceea ce-i musai să înțelegi e că trebuie făcută o analiză în bloc de parafină și asta se poate întâmpla, ceva mai repede, doar la privat și, bineînțeles, tot contra cost. Așa că plătești din nou și stai în față cum ar veni. Și tot astfel, repetitiv, cu mici variațiuni pe aceeași temă, se vor întâmpla toate investigațiile de acum încolo. Și vor fi multe pentru că pacientul oncologic va trebui monitorizat și investigat periodic întreaga viață.

Deși intervențiile chirurgicale principale precum mastectomia sau reconstrucția mamară au fost efectuate, în cazul meu, în sistemul de stat, enorm de multe investigații au fost făcute în privat, cu costurile de rigoare, ca să câștig timp. Tratamentul în sine e gratuit, însă cheltuielile adiționale pentru pansamentele speciale, cremele cicatrizante, suplimentele alimentare adjuvante, chiar și proteza externă de sân și sutienul special pentru femeile cu mastectomie, care acum sunt decontate integral, la vremea respectivă, le-am suportat din propriul buzunar.

Pe lângă toate astea, să nu uităm că nutriția, regimul și stilul de viață al pacientului oncologic se schimbă radical și vine la pachet cu costurile aferente rigorii unei alimentații sănătoase, a unor tratamente de recuperare sau de susținere paliative precum masajul de drenaj limfatic pentru prevenirea sau tratarea limfedemului, ședințe de recuperare medicală de tip aquagym sau cele de terapie Bowen. Par mofturi, însă toate sunt menite să ajute pacientul în recuperarea fizică și emoțională, și toate presupun cheltuieli substanțiale pe care cu greu mi le-aș fi putut permite dacă nu aș fi avut sprijinul mamei, dar și ajutorul permanent din partea prietenilor și a colegilor care efectiv au făcut scut în jurul meu, oferindu-mi sprijin permanent, de cele mai multe ori, fără chiar să fiu pusă în postura de a-l cere.

Care este acum stadiul bolii?
Am depășit pragul de 5 ani de la diagnostic fără să fi avut vreo recidivă. Sunt considerată vindecată, deși figurez în continuare în evidența Casei de Asigurări ca bolnav cronic cu tratamentul hormonal de lungă durată aferent și care are tocmai scopul de a împiedica recidiva. Nimeni nu-mi oferă însă vreo garanție că acest lucru nu se va întâmpla, nici că nu mă voi confrunta, la un moment dat, cu vreo metastazare la distanță. Până atunci, nu-mi rămâne decât să merg cuminte la controalele periodice de evaluare și să sper că medicina va face acea descoperire miraculoasă care va duce la vindecarea definitivă a bolii.

Care sunt motivele pentru care ai rămas optimistă și ai decis să vorbești public despre trauma prin care ai trecut?
Nu cred ca optimismul e cuvântul care mă caracterizează. Optimismul e periculos și poate duce la o exaltare care te rupe de contactul lucid cu realitatea. Mai degrabă aș putea spune că încerc să rămân ancorată în prezent și să tratez orice problemă derivă din statutul meu de pacient oncologic cu calm, echilibru și măsură.

De ce vorbesc public despre asta? Pentru că am întâlnit prea multe femei debusolate, prea multe femei singure, prea multe femei care se înfometează pentru că așa au citit în reviste că se pot vindeca de cancer, prea multe femei umilite, prea multe ignorate, mult prea multe femei jefuite de speculanți fără scrupule care pretind că le pot oferi miracolul vindecării prin nu știu ce ritual de purificare, prea multe femei părăsite doar pentru că au îndrăznit să se îmbolnăvească, dintre toate bolile din lumea asta, fix de cancer!

Și nu, nu am să pretind că aș deține tocmai eu răspunsul absolut ori vreo soluție salvatoare. Nici măcar nu vreau să spun că, felul în care am ales eu să gestionez povestea asta, ar fi drumul de urmat sau că măcar am făcut-o bine.

În schimb, îmi doresc ca dacă există acolo, undeva, vreo femeie care se simte pierdută în teribila furtună și nu are nici cea mai mică idee de ce ar putea să se prindă pentru a se salva de tumult, să afle de la mine sau de la alte femei asemenea mie, că suntem multe acolo, în mijlocul aceleiași furtuni, doar că noi am învățat să-i facem față, prinzându-ne de mână. Iar mâinile noastre sunt întinse spre ea, într-ajutor.
Ce ai face diferit dacă ai putea să retrăiești anii de dinainte de primirea diagnosticului?

Nu știu dacă aș face ceva diferit. Nu cred că am făcut eu ceva care să fi condus la a mă îmbolnăvi de cancer. Dimpotrivă. Nu am avut nici unul din factorii de risc externi autoinduși care, teoretic, ar fi putut duce la boală. Și totuși, ceva s-a întâmplat acolo în ADN-ul meu, sub acțiunea vreunui stres extern pe care organismul l-a gestionat cum a putut mai bine. Dacă ar fi să pot schimba ceva din anii premergători diagnosticului, probabil că m-aș iubi mai mult.

Cât de importante sunt controalele periodice și ce sfaturi ai pentru tinerele care citesc aceste rânduri?
Vitale. Cancerul e acea boală în care, deși la controlul de doar o lună în urmă erai bine, acum lucrurile par să se fi complicat. Și niciun ritual șamanic, nicio terapie, niciun regim alimentar, nicio plantă minune nu va interveni miraculos să îți spună altfel.

Singura șansă reală la viață în cazul unui diagnostic oncologic o oferă medicina clasică. Și propria luciditate. Și, de ce nu, o a doua sau a treia opinie, dacă e necesar, tot de la medicii de specialitate.