Jurnalist în Timișoara, Dana a fost mereu combativă. Dar cea mai grea luptă nu a dus-o pentru vreun subiect de presă, ci pentru propria-i supraviețuire. Acum reușește să privească acel episod din viaţa ei cu detașare, numai pentru a le arăta şi altor femei că această boală este departe de-a fi o condamnare.
Deși este cunoscut ca cel mai frecvent tip de cancer la femei, cancerul de sân descoperit în faze incipiente este curabil în proporție de 98%. O dovedesc în fiecare an miile de românce care scapă de maladie. Asta nu înseamnă că boala nu lasă o traumă adâncă ori că tratamentul este ușor de suportat. Dana Constantin, jurnalist în Timișoara, știe exact ce presupune diagnosticul "cancer de sân".
După ce a descoperit boala întâmplător, a trecut printr-o intervenție chirurgicală şi radioterapie, iar acum urmează tratament hormonal pentru a se asigura că are totul sub control. Cu toate că a avut multe momente de frustrare şi deznădejde, acum găsește puterea să vorbească deschis despre boala pe care a învins-o cu ajutorul familiei şi al medicului curant. Şi-a promis că va merge regulat la controale, chiar dacă pandemia i-a dat unele planuri peste cap.
Aceasta este mărturia sinceră a unui fost pacient care are toate motivele să nu-şi ascundă suferința, în speranța că va ajuta şi viitoarele paciente să treacă mai ușor peste șocul unui diagnostic oncologic.
Când au apărut primele semne că ceva nu e in regulă?
Teoretic, totul a început foarte brusc. Într-o seară, la duș, am simțit o porțiune mai tare pe sânul drept. Nu era o umflătură, nu arăta pielea altfel, doar se simțea de parcă ar fi fost ceva dur acolo. M-am programat urgent la o mamografie, asta însemnând vreo trei zile de așteptare. Și așa a venit confirmarea. De ce spun însă că doar teoretic: pentru că, practic, semne au fost cu multă vreme în urmă.
Bunica mea din partea maternă a trecut printr-o mastectomie, dar a trăit până la aproape 90 de ani. Mama a avut câteva operații la sân pentru extragerea unor noduli care s-au dovedit a fi benigni. Asta ar fi trebuit să mă pună pe gânduri, dar, cumva, totul a funcționat invers. Știind că ele au fost până la urmă bine, ceva din subconștient îmi spunea că se poate trece peste o eventuală boală de acest fel.
Nu m-am gândit niciun moment câtă suferință și îngrijorări au avut ele. Poate și pentru că nu mi-au spus detaliat prin ce au trecut, au preferat să fie cât mai discrete în perioada când au fost bolnave – eu eram copil pe atunci. Şi acesta este un motiv pentru care am vorbit întotdeauna deschis despre experiența prin care am trecut eu. Pentru că, în momentul în care lumea știe că ai avut cancer la sân, dar te vede optimistă, zâmbitoare, parcă fără griji, există riscul ca o prietenă, o rudă, o cunoștință să-și formeze impresia greșită că se trece ușor peste o astfel de experiență. Și nu e deloc așa.
Cum a venit vestea diagnosticului?
Vestea mi-a dat-o doctorița la care am fost pentru mamografie. Nici nu știu dacă putea să o facă altfel decât a făcut-o. Mi-a spus că ceea ce vede ea acolo nu arată deloc bine, că mai mult ca sigur este o formațiune malignă și că trebuie să caut cât mai repede un oncolog care să mă îndrume pe mai departe.
Până la clinică am ajuns cu mașina. Eram la volan, singură. La ieșire am tras o tură zdravănă de plâns și am sunat-o pe mama, care a încercat să mă liniștească și mi-a spus să vin acasă să discutăm. Eram devastată, cred că niciodată în viața mea nu am fost mai aproape să fac un accident de mașină decât atunci, în cele 10 minute cât aveam de mers până acasă.
A doua zi am decis că vreau și o a doua părere și am mers la o bună prietenă, specialist în imagistică, iar ea mi-a făcut o sonoelastografie. Iar verdictul a fost același: aproape sigur e malign. A început un vârtej de căutări, am apelat la toți prietenii din domeniul medical, am citit tot ce am găsit, am întrebat pe internet și am trimis mailuri. Din toată avalanșa asta, lucrurile s-au așezat bine.
Am făcut o operație pentru extragerea unui fragment din tumoră la Timișoara, proba pentru biopsie am dus-o la un laborator din Szeged, Ungaria, un laborator care dădea mult mai multe amănunte despre caracteristicile tumorii decât se dau în spital la noi, la stat. Cu rezultatul de acolo am ajuns la Cluj-Napoca la doamna doctor Dana Grecea. Ea a fost omul perfect pentru mine în situația aceea pentru că are și un fel de a fi care m-a ajutat mult să scap de frică și de agitație.
Operația de scoatere a formațiunii am făcut-o la Cluj-Napoca, și tot de acolo am primit și tratamentul care a urmat. Practic, am fost operată într-o zi la ora 11.00, am rămas peste noapte și ziua următoare în spital, apoi m-am externat și am mai rămas o zi în Cluj-Napoca, la o pensiune, în caz că intervine ceva. Apoi am plecat spre casă, la Timișoara. Pe drum îl rugam pe soțul meu să mă lase să conduc pentru că nu prea îmi place să stau în dreapta șoferului. Dar înainte de a pleca, cu punga de dren ascunsă într-o plăsuță de pânză prinsă în jurul brâului, am făcut o vizită în grădina botanică, pe care o iubesc.
Ce tratament ai urmat după intervenția chirurgicală?
După operație, o comisie de la Institutul Oncologic din Cluj-Napoca a analizat toate datele și am avut parte de o altă veste foarte bună: nu era nevoie de chimioterapie, ci doar de radioterapie și de tratament hormonal pe termen lung. Aș face o paranteză aici: cine nu a trecut prin această boală și nu a avut pe cineva apropiat care să sufere de cancer poate crede ca există cancer și atât. Nu e deloc așa! Ȋn cancerul de sân sunt mai multe forme, iar eu am avut norocul să sufăr de una mai "blândă", cu receptori hormonali.
Radioterapia am făcut-o la Timișoara. Am trecut ușor peste perioadă, mergeam la ședințe cu bicicleta. Doar la ultimele două sau trei reprize de radioterapie am avut un gust metalic, care îmi făcea greață, și pe piept pielea s-a înroșit, cam cum pățești dacă stai prea mult la soare.
Tratamentul hormonal constă în două pastile pe care le iau zilnic și niște injecții care se administrează subcutanat, în abdomen, o dată pe lună. La Cluj-Napoca mi-au făcut prima astfel de injecție, iar asistenta de acolo mi-a arătat cum să mi le fac singură.
Ce efecte a avut tratamentul asupra fizicului şi psihicului tău?
M-am îngrășat destul de mult – ceea ce este rău pentru că este total contraindicat, grăsimea putând fi un factor de recidivă. Dar mă lupt cu problema asta și încerc să o țin sub control. Am avut bufeuri, dureri musculare, dar nimic ce să mi se pară insurmontabil, ținând cont că scăpasem de ceva ce ar fi putut fi mult, mult mai rău. Psihic, ce să spun ... au fost zile în care am jelit zdravăn, dar în general cred că m-am ținut tare. O depresie tot am făcut, dar nu neapărat din cauza bolii, ci din cauza unei dezamăgiri urâte de tot legată de job și de siguranța financiară, un alt aspect pe care m-am luptat să-l țin sub control și, cu ajutor, am reușit.
Cum ai reușit să faci față financiar?
Foștii colegi m-au ajutat imens de mult – mi-au dăruit fondurile pe care le-ar fi folosit pentru Secret Santa. În plus, de la cel mai înalt nivel al firmei în care lucram s-a luat decizia să mi se acorde un ajutor financiar, așa că atunci nu au fost probleme. Greul a venit după ce am ieșit din concediul medical și am aflat că nu mi se mai prelungește contractul de muncă, eu fiind angajată pe durată determinată. A fost momentul în care am clacat psihic pentru că mi se părea că ajunsesem la liman și, deodată, m-am trezit fără job.
Îmi era frică și de cum ne vom descurca în familie cu banii. Mă simțeam și cumva inutilă, dată deoparte, parcă boala îmi pusese un stigmat: femeia asta nu mai funcționează la capacitate maximă. Soțul meu m-a ajutat mult. Mi-a spus că de la 21 de ani lucrez fără întreruperi între joburi şi că poate a venit momentul să nu-mi caut ceva de făcut, să stau, să mă adun și să nu-mi fac planuri. Voiam să intru în șomaj. N-a mai fost să fie, pentru că a apărut mai întâi o ofertă de muncă part-time, apoi alta, apoi ocazia să mă reîntorc în presă, domeniul de care voi fi mereu îndrăgostită.
Cum ai resimțit tu boala, intervenția şi tot ce-a urmat? Dar familia ta?
Mai întâi ca o spaimă cumplită. Apoi mi s-a activat, cred, "modulul luptă" că de fugit nu aveam cum. Mi-a fost cumplit de frică de durere, dar operația în sine nu a fost atât de grea cum mă temeam. Și nici dureri după nu am avut. Am fost foarte fericită că am scăpat de chimioterapie pentru că mă temeam mult de efectele secundare ale acesteia.
Mama a suferit în sinea ei, dar a încercat să nu arate. Am aflat la ceva vreme după de la prieteni de familie ce devastată a fost, dar a avut puterea să fie calmă și bună ca să mă ajute cât mai mult.
Soțul meu a fost tot timpul lângă mine. A stat în salon după operație, m-a ajutat când am ajuns acasă să-mi schimb pansamentele și să golesc punga de dren, iar acum mă ajută când îmi fac injecțiile. A fost cel mai puternic sprijin al meu. Când el spune că totul o să fie bine, o face cu atât de multă convingere încât îl cred, necondiționat. Și atunci mi-a spus de mai multe ori că totul va fi bine.
Greul a căzut pe fiica mea. Ea a trecut foarte dificil peste spaimă, mai ales că am făcut greșeala ca, până la un punct, să încerc să-i ascund ce se întâmplă. A pus cap la cap frânturi de informații și cred că a ajuns să creadă că era mai grav decât era în realitate. De atunci discutăm deschis și am trecut și peste asta.
Care este acum stadiul bolii?
În momentul acesta tocmai am făcut un computer tomograf de control și totul e ok. A plecat. Iar eu zic că nici nu se va mai întoarce. Asta nu înseamnă că las garda jos, pentru că o dată am avut noroc, dar cred în proverbul cu ulciorul care nu merge prea des la apă.
Ai motive de optimism? De ce ai acceptat să vorbești public despre boala ta?
Nu sunt deloc optimistă. Din contră. Dar sunt foarte încăpățânată și genul de om cu care dacă dai de pământ plânge un pic, se ridică, se scutură de praf și își oblojește vânătăile. După care merge mai departe. Nu e așa simplu cum pare când povestesc. De obicei, cel în care se înfig temerile mele este soțul meu. Lui îi spun: Și dacă o să mor? Și dacă recidivează? Și dacă nu o să mai avem bani? Iar el, evident, mă asigură că totul va fi bine. Până acum a avut dreptate.
Nu am făcut niciun moment un secret din faptul că am (avut) cancer. În faza inițială, asta a fost bine pentru că primeam sugestii, sfaturi, aveam de unde alege informații. Aflam despre oameni care au trecut cu bine peste asta. Recunoașterea stării de fapt mi-a asigurat informație esențială pentru alegerile pe care le-am făcut mai apoi. Iar după, am zis că dau și eu mai departe toată informația asta, poată ajută și pe alții, măcar psihic.
Dacă ai putea sa te întorci în timp, înainte să descoperi boala, ai face ceva diferit?
Aș trăi mai frumos, m-aș bucura mai mult de toate clipele frumoase, nu m-aș mai enerva atât, n-aș mai fi fumat și, evident, aș fi făcut controale mai des, așa cum se recomandă. Pentru că dacă am reușit să mă vindec chiar într-un stadiu mai avansat, mă gândesc că ar fi fost și mai ușor dacă îl descopeream mai din timp.
Cât de des mergi acum la control și ce recomandări ai pentru alte femei?
Înainte de pandemie aveam un grafic clar: un computer tomograf pe an, o mamografie sau sonoelastografie tot anual și un drum la Cluj-Napoca, unde mă întâlneam cu doctorița oncolog care mi-a fost alături încă de la început. Deci, practic, erau trei controale pe an. Plus că, o dată la trei luni, merg la clinica din Timișoara pentru rețetă și am ocazia să vorbesc cu medicii de acolo, în caz că ceva mi se pare în neregulă.
Anul acesta nu am mai mers la Cluj-Napoca, am trimis acolo doar rezultatele computerului tomograf. Imediat după operație, controalele erau mai dese, dar acum se poate merge pe schema asta.
Ce aș recomanda? Să faceți acele controale periodice, dar până și pentru ele să aveți răbdarea de a căuta medicul cu care rezonați. Să fiți convinse că, dacă vă recomandă o investigație, o face pentru că așa trebuie, pentru că așa e cel mai bine. Iar dacă, cumva, descoperiți ceva grav, să aplicați aceeași regulă: căutați medicul care vă înțelege, cel cu care simțiți că puteți dialoga, întreba, poate și contrazice. Și el nu se supără, vă explică și vă convinge.
Să fiți deschise, să nu ascundeți suferința. Veți avea aproape oameni buni care vă vor ajuta, unii cu o vorbă bună, alții cu o recomandare, alții cu ceva concret. Și să încercați să nu vă stresați, să știți că serviciul nu e centrul universului, că familia e cea pentru care lucrați, de fapt. Să vă bucurați de tot ce e frumos în jurul vostru și să faceți în așa fel încât să fie cât mai multe lucruri pe care să le simțiți benefice pentru suflet.
Ai grijă de tine și de femeile importante din viața ta
Povestea Danei este una cu final fericit, însă nu toate sunt la fel, tocmai de aceea, dacă ai prietene care știi că uită câteodată să aibă grijă de ele, amintește-le cât de important este să meargă la controalele de rutină. Am pregătit pentru tine un ghid despre cancerul de sân, descarcă-l și trimite-l mai departe celor care crezi că au nevoie de un reminder pentru a fi mai atente la sănătatea lor. Fii și tu una dintre cele #10.000dePrietene, campanie susținută de Aegon România.
